Ceea ce crezi…

Oamenii se nasc cu daruri. Cel putin asta o auzeam constant cand eram mica. Intrebarea care se punea mereu era una simpla, bineinteles: ce faci cu ele? Ti le cunosti? Le dezvolti? Ai incredere in tine?

Ceea ce consideram ca suntem si meritam se reflecta in viata noastra, ne iasa in cale, se asterne exact asa cum le proiectam. Universul nu doarme. Iti da ce vrei de obicei.

Cand te uiti in jur, traiesti viata care ai visat-o mereu? Ti-ai atins potentialul?

Poate ai ezitat; Poate ai dat vina pe altii;

Realitatea devine infloritoare daca asa credem ca este. Gasesti oameni cu care sa vibrezi asemanator, situatii care te ajuta sa cresti; le creezi tu insuti. Solutia e simpla: Ai grija ce gandesti.

Ai incredere in tine sau frica te opreste de ani de zile sa te dezvolti asa cum ai vrea? Iti amani proiectele, ii lasi pe altii sa iti zica cine esti sau spui, stop: Stiu eu cine sunt!

Anxietatea este vicleana. Te tina intr-o stare de paralizie. Iti e greu sa actionezi; uneori crezi ca nu poti, ca nu meriti, nu reusesti sa te aperi in fata altora care isi varsa frustrarile pe tine; ii lasi sa creada ce vor.

Ce iti spun vocile din cap de obicei? Asculta! Analizeaza! Daca ea iti spune,” nu poti “: Tu spune-i: Ba pot!

Daca iti spune “nu meriti”- spune-i: Merit! Controlul gandurilor este esential. Ia-o cu pasi marunti. Ai sa reusesti. Exerseaza zilnic.

Anii trec si cum spunea un autor care imi placea mie mult “Ceea ce nu traim la timp, nu mai traim niciodata!”. Eu sper sa nu fie cazul in viata ta!

Curaj, cititorule.

Descopera-ti darurile. Lucreaza la ele.

Sa iti proiectezi viata asemenea unui architect maret. Sa fie plina de ceea ce iti doresti. Sa ai parte emotional doar de oameni de care ai nevoie.

Pe curand! 😊

 

Gifts from the Universe

Family Portrait

72680114_10156408576856604_4009406512605691904_n

M-am trezit asta seara cu aceasta poza in feed.

“Daca nu provii dintr-o familie sanatoasa, asigura-te ca o familie sanatoasa o sa provina de la tine”. M-a pus pe ganduri putin.

Toate studiile psihologice afirma importanta unei copilarii sanatoase, armonioase, intr-o familie iubitoare. Nu stiu cum a fost copilaria fiecaruia dar pot sa spun ca nu cunosc multe cazuri fericite cu copii crescand in armonie perfecta.

Copilaria mea nu a fost, desigur, lipsita de conflicte, certuri, violente psihice si chiar si fizice uneori si in acest moment nu imi este greu sa vorbesc despre toate aceste lucruri si nici nu ma mai afecteaza asa cum a facut-o in trecut. Cred ca acest rol de parinte este unul complex, iar noi, prin definitie suntem predispusi la greseli, frustrari, limitari iar ceea ce ne dorim cu ceea ce si iese, se gasesc in antiteza de cele mai multe ori.

Parintii generatiei mele nu au avut atata informatie asa cum o avem noi acum. Nu existau atatea cursuri de dezvoltare personala. Mi se pare o generatie de sacrificiu care a facut tot ce a stiut mai bine.

Asadar, poti sa provii dintr-o familie mai disfunctionala, totusi traind si cladind o familie armonioasa, rupta din episoadele trecutului timpuriu?! Raspunsul meu este clar si raspicat: Da! Da, atata timp cat ai capacitatea de a-ti face introspectii, de a invata sa ierti, sa privesti dincolo de furie si de evenimentele la care ai fost partas.

Eu mi-am dezvoltat o capacitate extrem de crescuta de toleranta, intelegere, de a cauta sensuri actiunilor impulsive si de a intelege cum functionam ca oameni.  Nu stiu daca as fi avut toate calitatile care le am in acest moment fara toate clipele nefericite. Desigur, cel mai probabil nu as fi avut nici atatea mecanisme defensive aparute. You win some you lose some..sau bine bine zis, you win some more. Oarecum, desi pari fragil si esti uneori, ai o putere care iese mereu la suprafata cand ai nevoie de ea si sunt extrem de recunoascatoare pentru toate aceste lucruri.

Stau sa ma gandesc acum si la copiii care primesc totul fara nici un efort, parintii care incearca sa isi inlocuiasca prezenta fizica cu lucruri materiale, ei cum cresc?! Cum vor arata ca si adulti?! Ce calitati si valori isi insusesc?!

In cele din urma, fiecare dintre noi, fie parinte, fie copil, aveam capacitatea de a crea ceva frumos atata timp cat  reusim sa ne lasam bagajele emotionale de pe umeri uneori…si sa ne pastram anumite valori frumoase insusite, in pofida unei societati si generatii schimbatoare.

Intrebarea mea de sfarsit este..: Tu (cum) te cladesti?!

 

 

Tu, (Pentru Cine) Traiesti?

De cand ma stiu am fost o persoana cu o lume interioara bogata, introspectiva. Mereu am cautat radacini ale lucrurilor, actiunilor, oamenilor. Un fel de aventurier chiar daca nu am indraznit sa ma aventuriez prea departe in realitate, nu pentru ca nu mi-am dorit, deoarece am visat si visez mereu la asta, ci pentru ca radacinile imi sunt adanc infipte si se misca greu, mereu cautand scuze.

Iesirea din zona de confort este grea si frica de necunoscut sau de a pierde ce avem, ne face sa ramanem paralizati: in relatii, in joburi, in situatii; uneori consideram ca nu meritam mai mult, alteori uitam de cine suntem si ce ne mai dorim zilele astea.

Peste tot unde imi intorc capul, gasesc o societate ale carei valori s-au modificat, ale carei idealuri sunt diferite fata de generatia parintilor. Accentul pe cuvantul “fericire”, orice ar insemna asta pentru fiecare, este infricosator de apasator.

Ceea ce pentru mine e fericire, pentru tine poate nu e si invers.

Se pulseaza acest subiect si in tot avantul acesta de presupusa fericire, descoperim oameni cu tulburari depresive tot mai mult, oameni care nu mai stiu cine sunt si pentru cine, sau daca, traiesc.

Tu, ai stat sa te gandesti pentru cine traiesti?!

Te intreb eu: Pentru cine traiesti?!

Traiesti pentru copiii tai?! Pentru sotul tau?! Pentru colegii/sefii tai?! Pentru aprobarile constante ale celorlalti?! Pentru ei sau…..?!

Te gandesti vreodata sa raspunzi : pentru mine?! Traiesc pentru mine!?

A fost o intrebare care m-a macinat zilele acestea, nu pentru ca nu ma mai gandisem la ea…ci pentru ca, desi suntem constienti..uitam pentru cine traim si pentru ce de cele mai multe ori.

Zile senine, cu sens si trairi frumoase, traind in primul rand pentru tine, iti doresc, cititorule!

 

Happy love day every day!

Inchid ochii. Te vad! E ciudat, stii? N-ar trebui sa fie invers? Ii deschid; Dispari.

Ii inchid mereu cand imi doresc sa te vad. Descopar o piesa noua, urmeaza una veche; se deruleaza incet..fiecare sunet are atasata emotia ta. Imi aduc aminte si le simt la fiecare acord. Intensitatea creste. Simt o caldura incolacita cu o apasare. Dulce-amar.

Piesa se termina. Ochii ii deschid.

Ai disparut, desi.. n-ai facut-o!

E ciudat, nu-i asa? 🙂

Aniverseaza iubirea in fiecare zi, nu doar astazi!

Happy love day every day!

 

„Obiect de atașament”

Te-am  purtat mereu…

Te-am purtat ca un copil,

Ca un copil care nu vrea vreodată să renunțe la jucăria lui preferată:

“Obiectul de atașament”.

Am crezut că ai disparut

Că nu mai contează

Că nu mai exiști.

Cum poate cineva oare

Vreodată în viața asta

Să scoată ceva ce o data i-a invadat fiecare celulă

Până la stadiul în care…probabil, bănuiesc..

A produs” modificări genetice” iremediabile..

Căci altfel nu-mi explic..

Nu pot să-mi imaginez cum..

Poți să fii bolnav din lipsa cuiva atâta timp….

 

…E rece și cald..și rece din nou…

 

De la naftalină…

Era o noapte friguroasă de iarnă. Fulgii cădeau lin în timp ce ea îi privea.

Era singură pe prispa casei, gândindu-se. Avea nevoie de o gură de aer.

El venise după ea.

„Ce cauți aici?” – o întrebă.

Ea se uită la el cu ochii înlăcrimați și-i zâmbi. Îi spuse: „- Știi, mi-am imaginat momentul acesta de nenumărate ori..oare ce ți-aș mai putea spune, oare cum mă vei mai privi?! Știu că nu mă vrei aici, dar nu m-am putut abține să nu vin să te văd chiar dacă e pentru ultima dată. Știi ce mi-aș dori?! Mi-aș dori să știu că ești bine, mi-aș dori uneori să pot să te sun să te-ntreb cum îți merge ziua, să știu că ești iubit; să pot să îți cunosc copiii și tu pe ai mei, să pot să te sun de ziua ta și să te îmbrățișez; să știi cât de mult ai însemnat pentru mine și asta să fie de ajuns”.

El amuți.

Ea continuă: „știu că habar nu ai, dar eu m-am rugat pentru tine, mi-am dorit ca tu să fii fericit orice ar însemna asta. Nu vreau să fiu dramatică, dar trebuia să scot toate acestea din mine. Mâine am să plec, dar voi pleca mai liniștită știind că te-am revăzut și am reușit să îți spun toate astea. Vino înapoi lângă ceilalți.”

Ea se ridică în timp ce el stătea amuțit și se uita în gol. Vorbele ei îi răsunau în urechi.

Dimineața apăruse iar ea dispăruse…

Viața își continuă traseul.

To be continued…

 

Nonculori…

Am purtat discutii multe!

Ne-am spus adevaruri si minciuni!

Toti facem asta!

Exista o schema in viata asta care nu imi iasa. Ea e simpla dar nu reusesc sa o deslusesc.

Sunt inerta. Nu ma pot misca. Am o paralizie fictiva.

Fiecare an e la fel. Nu se intampla nimic. Sunt asa satula sa tot astept nimic.

Nu stiu de ce au oamenii in ei frica asta de irosire a vietii..a timpului.

De ce ne e frica? Ce D-zeu de emotie distructiva mai e si asta?!

Am participat la atatea sfarsituri in ultimii ani incat viata mi se pare deja o comedie, una macabra la care nimeni nu mai rade.

Nu ai garantii! Omule! Nu ai garantii! Ia-ti gandul! Nu exista!

Simt ca lumea traieste pe langa mine si eu raman tot in acelasi punct.

De ce vrem sa crestem? De ce vrem schimbare?

De ce trebuie sa te chinui o viata pentru o cutie de carton? De ce nu se poate altfel?

De ce unii pot si altfel?

De ce ai oamenii dragi la distanta din cauza asta?

Si de ce te macina gandul si pe tine din cand in cand ca e asta cea mai buna solutie?

Romanie, unde-mi esti? Te-ai imprastiat pe tot mapamondul si tare greu vad ca te mai aduni!

Cu cat stau sa ma gandesc mai profund la ce inseamna zilele astea cu atat vad ca totul e doar o iluzie!

Suntem marionete care ne ridicam si taram ambalajul de jur imprejur..pana acesta se erodeaza si dispare in neant.

Ma-ntorc la gandurile mele ca doar eu mi le-nteleg.

Noapte buna!

Aberații nocturne.

Am avut un vis în care toata filozofia vieții mele își făcea apatiția printre frânturi de irealitate.

A existat un moment în care am spus stop. Stop! M-am ridicat și mi-am înlăturat toate păturile care mă țineau pe loc. Le-am lăsat să mă descopere. Să simt frigul.

Vreau sa plec. Mereu am vrut asta. Fug de mine. Fug în mine.

Am trăit două sau mai multe vieți în cei douăzeci și ceva de ani ce-i am..mă apropiu încet de 30. Nu mai e mult.

Toți au un drum. Real sau ireal. Același tipar, bineînțeles.

Iubit, logodnic, soț, copii. Iluzii. Minciuni frumoase. Sau în anumite cazuri, să speram, realități unice.

Mi-am cumpărat un bilet. Are toate destinațiile care n-am avut curajul să le urmez.

Încep să-mi fac bagajul.

Nu mă interesează poziția socială și statutul care mi se atribuie. Niciodată n-a făcut-o. E o altă iluzie. Un alt joc de rol și eu nu vreau să mai joc nimic.

Cred că te îmbogățești emoțional, spiritual în 4 ani de drumeții cât nu o faci în o viață de supunere.

Am un vulcan, se tot pregătește să erupă. Vreau totul sau nimic. Nu mai merge pe jumătăți de măsura. Nu mai pot. Nu mai vreau altceva mai puțin.

Vreau tot în relația mea cu omul care se hotărăște să mi se alăture, în relațiile de amiciție. Vreau prezent absolut. Trăire unică. Atunci, acum. Pe moment.

Mâine cine știe ce o fi?!

Ce faci?!

Stai cum tot stau eu sau îmi urmezi gândurile și pornești în aventura vieții tale?!

Sună a emisiune, știu…și a misiune.

Viața ta nu e o emisiune și are și un capăt undeva..la care în momentul când vei ajunge să poți să ai în spate momente, locuri, oameni, iubiri, priveliști care au meritat efortul.

Te trezești sau aștepți să o fac eu prima dată așa cum trebuie?!

 

14192060_1114914315253593_4019727193133166794_n