Dansul timpului…

Mi-aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri prima dată când am zburat printre îngeri. Mă țineai de mână și zburam împreună. Mi-ai spus că ai să pleci, că nimic nu durează o veșnicie. Atunci m-am speriat, m-am agitat, te-am lăsat de mână și-am căzut, am căzut pe pământ. Când mi-am deschis pleoapele era miezul nopții. Din camera mea se zărea luna în toată-i splendoarea. Țin minte cum m-ai dansat acolo, cum timpul se oprise în acel moment, cum dispăruse. Țin minte ochii tăi cristalini și căldura care o simțeam amândoi. Țin minte cum mi-ai șoptit să fiu fericită. Să merg mai departe. Să mă trezesc. Să nu mai visez. Eram speriată. Nu doream asta. Aș fi vrut să te păstrez pentru eternitate. Aș fi vrut să păstrez acea clipa, ceea ce am și făcut.
Fiecare clipă mi-e înrămată în suflet. Fiecare fior, sentiment e acolo, undeva…în mine.
Viața e formată din momente care nu durează o eternitate. Nu putem să ne criogenizăm sufletele, momentele, trupurile.
Totul e trecător..momentele, oamenii, durerea, fericirea.
Putem alege cum reacționăm și încotro ne îndreptăm…
Eu nu pășesc singură… ești mereu cu mine.