Am coborat cateva scari. Se auzeau strigate inabusite..am mai coborat cateva incercand sa scap de sunetele acelea care imi distorsionau si afectau urechile..
Shhh, liniste..Era o usa mare, mare. Intuneric. Am deschis usa..imi era frica si sa respir. Imi auzeam inima batand, fiecare respiratie, fiecare fir de par care flutura pe langa mine. Cu pasi de balerina am trecut mai departe, am iesit din camera …iar scarile se continuau… Asa ca am coborat..mai adanc..
Am gasit o oglinda. Una in care mi se reflectau luminile..umbrele..intunericul. Am cautat sa te scot. Ani de zile. Am cautat sa vindec ce era de vindecat. Am inteles dupa atata timp si dupa incercari esuate..ca lumina are nevoie de umbre..pentru a-si aduce aminte cat de frumos e..a fost..va fi.
Am spart oglinda..am incercat sa o lipesc la loc. E cioburi..
S-a imprastiat pe jos..
Am vrut sa nu mai vad. Am vrut sa nu mai simt.
Nu pot.
Iarta-ma.
Radacinile sunt prea puternic infipte.
Am sa te port cu mine pana cand luminile se vor stinge de tot.
Acolo..in constiinta. In lumea mea secreta. In uitarea ta.
Ma pregatesc sa urc scarile, calc pe cioburi si sangerez putin. Cel putin simt ca traiesc. Ca e real.
Ramai acolo unde esti.
Gata..se deschide usa.
Ahh..lumina!
