De la naftalină…

Era o noapte friguroasă de iarnă. Fulgii cădeau lin în timp ce ea îi privea.

Era singură pe prispa casei, gândindu-se. Avea nevoie de o gură de aer.

El venise după ea.

„Ce cauți aici?” – o întrebă.

Ea se uită la el cu ochii înlăcrimați și-i zâmbi. Îi spuse: „- Știi, mi-am imaginat momentul acesta de nenumărate ori..oare ce ți-aș mai putea spune, oare cum mă vei mai privi?! Știu că nu mă vrei aici, dar nu m-am putut abține să nu vin să te văd chiar dacă e pentru ultima dată. Știi ce mi-aș dori?! Mi-aș dori să știu că ești bine, mi-aș dori uneori să pot să te sun să te-ntreb cum îți merge ziua, să știu că ești iubit; să pot să îți cunosc copiii și tu pe ai mei, să pot să te sun de ziua ta și să te îmbrățișez; să știi cât de mult ai însemnat pentru mine și asta să fie de ajuns”.

El amuți.

Ea continuă: „știu că habar nu ai, dar eu m-am rugat pentru tine, mi-am dorit ca tu să fii fericit orice ar însemna asta. Nu vreau să fiu dramatică, dar trebuia să scot toate acestea din mine. Mâine am să plec, dar voi pleca mai liniștită știind că te-am revăzut și am reușit să îți spun toate astea. Vino înapoi lângă ceilalți.”

Ea se ridică în timp ce el stătea amuțit și se uita în gol. Vorbele ei îi răsunau în urechi.

Dimineața apăruse iar ea dispăruse…

Viața își continuă traseul.

To be continued…

 

Anunțuri

Nonculori…

Am purtat discutii, multe!

Ne-am spus adevaruri si minciuni!

Toti facem asta!

Exista o schema in viata asta care nu imi iasa. Ea e simpla dar nu reusesc sa o deslusesc.

Sunt inerta. Nu ma pot misca. Am o paralizie fictiva.

Fiecare an e la fel. Nu se intampla nimic. Sunt asa satula sa tot astept nimic.

Nu stiu de ce au oamenii in ei frica asta de irosire a vietii..a timpului.

De ce ne e frica? Ce D-zeu de emotie distructiva mai e si asta?!

Am participat la atatea sfarsituri in ultimii ani incat viata mi se pare deja o comedie, una macabra la care nimeni nu mai rade.

Nu ai garantii! Omule! Nu ai garantii! Ia-ti gandul! Nu exista!

Simt ca lumea traieste pe langa mine si eu raman tot in acelasi punct.

De ce vrem sa crestem? De ce vrem schimbare?

De ce trebuie sa te chinui o viata pentru o cutie de carton? De ce nu se poate altfel?

De ce unii pot si altfel?

De ce ai oamenii dragi la distanta din cauza asta?

Si de ce te macina gandul si pe tine din cand in cand ca e asta cea mai buna solutie?

Romanie, unde-mi esti? Te-ai imprastiat pe tot mapamondul si tare greu vad ca te mai aduni!

Cu cat stau sa ma gandesc mai profund la ce inseamna zilele astea cu atat vad ca totul e doar o iluzie!

Suntem marionete care ne ridicam si taram ambalajul de jur imprejur..pana acesta se erodeaza si dispare in neant.

Ma-ntorc la gandurile mele ca doar eu mi le-nteleg.

Noapte buna!

Aberații nocturne.

Am avut un vis în care toata filozofia vieții mele își făcea apatiția printre frânturi de irealitate.

A existat un moment în care am spus stop. Stop! M-am ridicat și mi-am înlăturat toate păturile care mă țineau pe loc. Le-am lăsat să mă descopere. Să simt frigul.

Vreau sa plec. Mereu am vrut asta. Fug de mine. Fug în mine.

Am trăit două sau mai multe vieți în cei douăzeci și ceva de ani ce-i am..mă apropiu încet de 30. Nu mai e mult.

Toți au un drum. Real sau ireal. Același tipar, bineînțeles.

Iubit, logodnic, soț, copii. Iluzii. Minciuni frumoase. Sau în anumite cazuri, să speram, realități unice.

Mi-am cumpărat un bilet. Are toate destinațiile care n-am avut curajul să le urmez.

Încep să-mi fac bagajul.

Nu mă interesează poziția socială și statutul care mi se atribuie. Niciodată n-a făcut-o. E o altă iluzie. Un alt joc de rol și eu nu vreau să mai joc nimic.

Cred că te îmbogățești emoțional, spiritual în 4 ani de drumeții cât nu o faci în o viață de supunere.

Am un vulcan, se tot pregătește să erupă. Vreau totul sau nimic. Nu mai merge pe jumătăți de măsura. Nu mai pot. Nu mai vreau altceva mai puțin.

Vreau tot în relația mea cu omul care se hotărăște să mi se alăture, în relațiile de amiciție. Vreau prezent absolut. Trăire unică. Atunci, acum. Pe moment.

Mâine cine știe ce o fi?!

Ce faci?!

Stai cum tot stau eu sau îmi urmezi gândurile și pornești în aventura vieții tale?!

Sună a emisiune, știu…și a misiune.

Viața ta nu e o emisiune și are și un capăt undeva..la care în momentul când vei ajunge să poți să ai în spate momente, locuri, oameni, iubiri, priveliști care au meritat efortul.

Te trezești sau aștepți să o fac eu prima dată așa cum trebuie?!

 

14192060_1114914315253593_4019727193133166794_n

Cine esti, cine sunt?!

Ma trezesc in fiecare dimineata. E un proces natural. Lumina se intrevede printre draperii..
Vreau sa mai motaiesc dar cum ceasul imi arata ora tarzie sunt nevoita sa imi indeplinesc sarcinile.
Mananc. De cele mai multe ori un fruct..iaurt sau ou fiert. Imi beau ceaiul. O sarut pe mama. Fug sa ajung la timp la munca.
Acolo..ehei..fiecare zi e plina de surprize. Unele-s bune, altele rele.
Uneori in timpul saptamanii ma intalnesc cu el.
Pare de obicei bine dispus.
Avem activitati diverse care desi se repeta, nu-mi pasa. Simt nevoia sa ma bucur de prezenta lui si atat.
Cateodata stau sa-l privesc.. desi pe el il deranjeaza ..si ma gandesc oare ce gandeste si simte. Cu adevarat..
Oare cine e el?!
Uneori as vrea sa nu fiu nimeni. Sa ma pierd ca intr-un festival..in care toti danseaza in toate partile si se dezlantuie de orice rol si moralitate care ii tine in frau zi de zi.
Zilele se scurg. Le auzi?!
Cine esti?
Ce-ti doresti?
Oricine ai fi…arata-te. Fii sincer cu oamenii din jur.
Nu le pierde timpul.
Viata trece fara sa se-ntoarca.
E greu sa iesi in fata..sa dai cu mana in masa si sa exclami..asta sunt.
….



Eu ma pierd la ‘festival’.
Lasa muzica sa cante…

Tu unde te pierzi?!

Al cui timp il irosesti?!

Cine mai esti?!

 



Începuturi…

Îmi aduc aminte prima oară când te-am văzut. Eram mai tineri. Erai într-o poză, zâmbind, specific ție. Habar nu aveam că știai de existența mea și mă admirai în secret.

Ți-ai făcut curaj după ani lumină și ai pătruns într-un univers complex.

Era o căldură, lumină, pluteam.

Ne-am plimbat într-o zi însorită iar la sfârșit nesigur puțin,  ți-ai făcut curaj și m-ai sărutat. Era prima întâlnire. Așteptaserăm suficienți ani.

Ai pus la loc cioburi căzute care încă mă zgâriau. M-ai bandajat cu grijă. Ai avut răbdare.

Mă plimbam zâmbind. A fost un dans sincer și lin..un an.

Mi-ai spus că în sfârșit ai găsit ce îți trebuia, că așa ar fi normal să simți cum simți cu mine. Am râs. M-ai sărutat.

Ți-am trasat harta feței și am pătruns în privirea ta nenumărate nopți.

Calmul s-a balansat și drumul s-a zguduit de multe ori de atunci..am crescut, ne-am format, am greșit, am învățat..iar când mă uit în jos și văd mâna ta jucându-se cu degetele mele, mă liniștesc.

E un răsărit..ca acela din locul magic unde am văzut delfinii. Fericire. Calm. Magie. Iubire.
Fiecare zi e un dar pe care merita să-l împărțim cu cei dragi.
Fiecare amintire creează o stare.
Fiecare gând o realitate.
Rămâi cu mine la răsărit să continuam începutul. Să fim tot acolo.

Vino.

rasarit_vama_veche_by_codrutneagu.png